Audienţă la un demon mut – Capitolul 13. Scrisoarea secretă a lui Lenin privind executarea preoţilor


C A P I T O L U L 13

Anul 1922. Smol’nyi. Scrisoarea secretă a lui Lenin către Molotov.
Uciderea celor 8.100 de preoţi din orăşelul Şuya şi împrejurimi.
Cine se află în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor?

 

Epoca modernă a fost marcată de cele mai cumplite crime împotriva umanităţii pe care le-a cunoscut istoria. Numai jertfele celor două războaie mondiale depăşesc cifra de 200 de milioane. Pe teritoriul Rusiei şi a fostei URSS au fost ucişi circa 70 de milioane de oameni. Aici trebuie să numărăm soldaţii căzuţi pe cîmpurile de luptă, orăşenii ucişi în timpul răscoalelor, ţăranii înstăriţi deportaţi, cetăţeni civili ucişi în timpul bobardamentelor şi a atacurilor armate, victimele foametei şi a frigului, intelectualitatea şi studenţimea reacţionară. Un loc aparte îl constituie creştinii persecutaţi pentru credinţa lor. Atît Revoluţia Franceză, cît şi Revoluţia Comunistă din Rusia a declarat război pe faţă Bisericii, ucigînd şi deportînd milioane de creştini pentru motivul că erau creştini.

Într-o scrisoare din decembrie 1913, adresată lui Maxim Gorki, Lenin scria: „Orice idee despre doamne-doamne, orice cochetărie cu doamne-doamne este o urîciune… Orice apărare sau îndreptăţire a ideii de dumnezeu, chiar şi cea mai subtilă şi bineintenţionată, este o îndreptăţire a reacţiunii”.

Prin urmare, creştinii trebuiau lichidaţi.

Victor Rotaru tocmai coborîse din microbuzul nr. 8 şi traversa blulevardul Ştefan cel Mare prin faţa Primăriei Chişinăului. Păşea grăbit, mînat de gîndurile care-i aprindeau mintea. Pe umăr ducea o geantă plină cu hîrtii şi reviste sovietice. Avea o întîlnire la Casa Presei cu un fost student, care scria acum la o gazetă. Acesta îl convinse că oceanul de informaţii care îl interesează sînt mai uşor de găsit pe internet prin motoarele de căutare, decît cercetînd arhivele devastate ale Bibliotecii Naţionale. Oricum, avea să meargă şi la Bibliotecă. Ştia exact ce caută şi mai ştia că doar acolo poate găsi ce-l interesează.

– Salut – îşi făcu Victor intrarea, întinzînd mîna.
– Salut-salut! – îi răspunse fostul student, strîngîndu-i mîna.
– Ai internet?
– Este. Dar merge cam prost… Te interesează ceva anume?
– Ştii că pe mine întotdeauna m-a interesat ceva anume – glumi Victor. – Vreau documente despre persecuţia creştinilor în perioada comunistă.
– Păi… ştii ceva anume? Vreun titlu, nume… ca să ştiu ce caut.
– Există o scrisoare a lui Lenin către Molotov. Am auzit de ea prin 90, atunci, cu Frontu’. A apărut într-o revistă sovietică, dar nu mai ştiu detalii.
– Stai să văd… Deci, Lenin, Molotov, scrisoare… Aşa-a-a – zise printre dinţi fostul student urmărind adresele deschise pe ecranul computerului. – Ia să vedem… „Письмо В.И. Ленина об изъятии церковных ценностей”… Băi, ia vezi dacă nu-i asta!

Victor se aplecă entuziasmat peste umărul fostului student, citind în grabă documentul deschis.

– Asta-i, bre! Băi, minune şi cu internetu’ ăsta! Asta-i! Poţi să mi-o tipăreşti?
– Nici o problemă! Dar pe urmă mă laşi puţin, că am ceva de făcut pentru şefu’
– Dă-mi scrisoarea şi promit că nu te mai deranjez… pînă mîine! – rîse Victor mulţumit şi îşi lovi fostul student peste umăr. – Îţi mulţumesc, fratele meu! Nici nu ştii ce ajutor mi-ai dat! Cînd o să iasă cartea, ai primul exemplar! Hai, te-am lăsat! Spor la treabă!

Victor îşi luă hîrtiile şi coborî în grabă scările de la Casa Presei. Peste cîteva minute îşi sorbea cafeaua într-un bar ieftin, afundat în hîrtiile pe care le înşirase pe toată masa. Îşi scoase o foaie şi începu să traducă:

SCRISOAREA LUI V. I. LENIN DESPRE CONFISCAREA OBIECTELOR BISERICEŞTI

Tovarăşului Molotov pentru membrii Biroului Politic Strict Secret Rugăminte să nu se facă în nici un caz copii, ci fiecăre membru al Biroului Politic (inclusiv tov. Kalinin) să-şi facă propriile notiţe pe documentul însuşi. Lenin

Victor sorbi din cafea şi îşi continuă traducerea.

„În legătură cu cele petrecute în Şuya, care au fost de acum puse în discuţie la Biroul Politic, mi se pare necesar să luăm chiar acum o hotărîre tare în legătură cu tonul general al luptei în această direcţie. Deoarece mă îndoiesc că voi putea participa personal la şedinţa Biroului Politic din 20 martie, îmi voi exprima sugestiile în scris”.

Victor citi mai departe, fără să traducă. Scrisoarea era destul de lungă, iar el era interesat de lucrurile esenţiale şi reprezentative pentru politica anticreştină a bolşevicilor. În continuare, Lenin însuşi făcea referire la o răscoală care a avut loc în orăşelul Şuya ca reacţie la acţiunile de confiscare a obiectelor de cult iniţiate de VŢIK (Comitetul Executiv Central al Rusiei). Motivul oficial al confiscării obiectelor de cult a fost acela de combatere a foametei care s-a abătut asupra Rusiei. În realitate, foametea a fost provocată de bolşevici prin reţinerea recoltei de pîine. Lenin ştia că în ţară există resurse suficiente de pîine şi chiar s-a păstrat scrisoarea lui în care mărturiseşte aceasta: „Nu departe de Moscova, în guberniile vecine: Kursk, Orlov, Tambov, după calculele unor specialişti atenţi, noi deţinem, la momentul de faţă, peste 10 milioane de puduri [un pud este egal cu 16 kg.] surplus de pîine”. Raţiunile lui Lenin nu erau unele comerciale, ci strict politice: „Noi trebuie nu doar să surpăm orice împotrivire, ci să-i obligăm să muncească în noile cadre sociale. Noi avem mijloace pentru aceasta… Acest mijloc este monopolul asupra pîinii, cartela de pîine, totala subordonare a forţei de muncă” [V. I. Lenin, Opere Complete (rus.), vol. 36, pg. 369; 269].

Biserica Rusă a susţinut campania de colectare a aurului şi argintului din biserici pentru combaterea foametei. Însă nici Patriarhul Tihon, nici alţi episcopi, nu au fost de acord ca la topitorie să meargă şi sfintele vase folosite pentru slujirea Euharistiei. Se pare că în acest scop a existat un ordin al Patriarhului, motiv pentru care Lenin îl considera pe preafericitul Tihon, canonizat ulterior de Biserica Rusă, drept cap al rebeliunii din Şuya.

Lenin scria:

„Eu cred că aici duşmanul nostru face o greşeală uriaşă, încercînd să ne atragă într-o luptă hotărîtoare, într-un moment cînd aceasta este extrem de disperată şi extrem de neconvinabilă pentru el. Dimpotrivă, pentru noi anume acest moment reprezintă prin sine nu doar unul în exclusivitate prielnic, ci îndeobşte singurul moment cînd noi putem, cu un procent de 99 din 100, să-l zdrobim pe duşman cu desăvîrşire, asigurîndu-ne poziţiile de care avem nevoie pentru multe decenii înainte. Anume acum şi doar acum, cînd în locurile foametei sînt mîncaţi oameni, iar pe drumuri zac sute, dacă nu chiar mii de cadavre, noi putem (şi de aceea trebuie) să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti cu cea mai turbată şi mai necruţătoare energie, neoprindu-ne în faţa nici unei presiuni din partea celor ce se împotrivesc. Anume acum şi doar acum masele ţărăneşti vor fi pentru noi, sau cel puţin, nu vor putea susţine acea mînă de clerici şi parte a burgheziei reacţionare care pot şi vor să aplice politica de împotrivire decretului sovietic…”

Victor sorbi ultima gură de cafea şi comandă un ceai neagru fără zahăr. Îi era şi foame, dar nu prea avea bani. Va mînca acasă, mai are o bucată de salam şi un sac de cartofi pe care i l-a adus vlădica Mitrofan. Era nervos pe Lenin şi pe cei din jurul lui. Cîtă minciună şi cîtă ură! Oare pentru hrana poporului avea nevoie Lenin de aurul bisericilor? Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi înfometat cu bună ştiinţă Rusia…

Continuă traducerea:

„Chiar şi în ruptul capului trebuie să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti în cel mai hotărît şi mai rapid mod, prin care putem să ne asigurăm un fond de cîteva sute de milioane de ruble în aur (trebuie să ne amintim bogăţiile gigantice ale unor mănăstiri şi lavre). Fără asta nici o activitate de stat şi, în genere, nici o construcţie gospodărească în parte şi nici lupta pentru poziţia noastră la Genova sînt cu totul inimaginabile. A lua în mîinile noastre acest fond în valoare de cîteva sute de milioane de ruble în aur (dar poate că chiar cîteva miliarde) este un obiectiv care trebuie atins cu orice preţ. Iar acest lucru poate fi făcut doar acum! Toate calculele ne arată că mai tîrziu aceasta nu ne va reuşi, deoarece nici un alt prilej decît foametea disperată nu ne va oferi o astfel de dispoziţie a maselor largi a ţăranimii, căci, ea [foamea] ne va garanta simpatia acestor mase, sau ne va asigura neutralitatea lor, astfel ca victoria în lupta pentru confiscarea bunurilor să fie negreşit şi pe deplin a noastră”.

Victor îşi primi ceaiul şi mulţumi. Următorul pasaj mai întîi îl sublinie pe textul original, apoi îl traduse:

„Un scriitor înţelept în chestiuni de stat – îşi continua Lenin scrisoarea –, a zis, pe bună dreptate că, dacă, pentru atingerea unui scop politic, este nevoie de a recurge la un şir de atrocităţi, ele trebuie făcute în modul cel mai energic şi într-un timp cît mai scrut, deoarece masele populare nu vor suporta o perioadă prea lungă de atrocităţi”.

Atrocităţile nu au întîrziat să urmeze. Numai în anul acela, 1922, în Şuya şi în împrejurimi au fost executaţi 8.100 de clerici, dacă este să urmăm doar cifrele dovedite documentar. Lenin a ordonat ca răfuiala cu clerul să fie dură şi rapidă:

„…Biroul Politic va da o directivă detaliată instanţelor judecătoreşti, verbală, ca procesul împotriva rebelilor din Şuya să aibă loc cu repeziciune maximă şi să sfîrşească nu altfel decît prin împuşcarea unui număr foarte mare a celor mai influente persoane din clerul oraşului Şuya, iar, după posibilitate, şi din Moscova şi din alte cîteva centre duhovniceşti.

Pe Patriarhul Tihon eu consider de cuviinţă să nu-l atingem, cu toate că el se află fără nici o îndoială în fruntea acestei rebeliuni a patronilor de sclavi. În privinţa lui trebuie să emitem o directivă secretă către „Gospolitupr” (Conducerea Politică de Stat), ca toate relaţiile acestui activist să fie cît mai exact şi mai amănunţit supravegheate şi descoperite, în special la momentul de faţă. Să fie împuterniciţi Dzerjinski şi Unşliht să facă săptămînal raport deste aceasta către Biroul Politic.

…La întrunirea Partidului să se ia o decizie secretă precum că sustragerea bunurilor, în special din lavrele bogate, mănăstiri şi biserici, trebuie să aibă loc cu o necruţătoare hotărîre, să nu se oprească, indiferent ce ar fi, iar totul să se petreacă în cel mai scurt termen cu putinţă. Cu cît mai mare va fi numărul reprezentanţilor burgheziei şi a clerului reacţionar pe care îi vom împşca cu această ocazie, cu atît mai bine”.

Încrîncenarea lui Lenin împotriva creştinilor avea să devină linia de aur a partidului comunist. Nu se ştie numărul exact al creştinilor exterminaţi, dar marea majoritate din zecile de milioane de victime ale comunismului erau creştini. Numai dintre clerici au fost executaţi peste 200.000. A crede în Dumnezeu, a-L mărturisi pe Hristos, a devenit o infracţiune care se pedepsea cu ani grei de exil, dar cel mai des cu moartea. Persecutarea preoţilor şi a episcopilor nu avea nici o legătură cu dorinţa de îmbogăţire a bolşevicilor. Preoţii au continuat să fie persecutaţi chiar şi după ce bisericile au fost pustiite şi demolate. Lupta aceasta era deasupra unor simple interese politice. Era o luptă duhovnicească.

Istoria confirmă că atît Lenin, cît şi Stalin şi cei din anturajul lor au trăit la limita sărăciei. Averile imense ale Bisericii nu au fost răpite pentru a fi folosite de oamenii partidului, dar nici pentru a fi redate poporului, aşa cum se afirma în mod oficial. Unde pleca aurul din Rusia în timp ce populaţia murea de foame? Se poate oare crede în Teoria Conspiraţiei care susţine că, dincolo de teatrul politic, există un Guvern Mondial ocult, lucrînd la făurirea unei „noi ordini mondiale”, condusă de cei aleşi şi că toate bogăţiile din lume se scurg încetul cu încetul în fondurile acestui grup de iniţiaţi? Dar cine sînt „aleşii”? Din cele aflate pînă acum, cei aleşi nu pot să fie în nici un caz creştini…

Victor îşi plăti cafeaua şi ceaiul şi plecă abătut spre casă. Era trecut de ora mesei. Se înghesui în microbuz, sprijinindu-se de oameni necunoscuţi şi antipatici. În difuzor răsuna Russkoe Radio pe care Victor îl ura. Acasă îşi curăţi nişte cartofi şi-i mîncă prăjiţi. Ieşi la balcon şi stătu abătut cîteva minute. Era mulţumit de rezultatele cercetărilor sale. Se duse la masa de lucru şi-şi făcu următoarele notiţe din memorie:

„Componenţa Biroului Politic. 1917 – 7 membri, dintre care 4 evrei (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sokolnikov). A ţinut trei zile. Reînfiinţat ca organ conducător al Partidului (practic al ţării!) în martie 1919. Din organul întărit oficial, în perioada 1921-1922 făceau parte 5 persoane, dintre care 3 evrei – ceilalţi doi erau Lenin şi Stalin. Evreii au ocupat funcţii importante în conducerea URSS pînă în anul 1957. De atunci evreii nu au mai fost admişi în posturile de conducere”.

Victor căzu pe gînduri. El încerca să înţeleagă ce s-a petrecut în 1957. Să se fi retras evreii din funcţiile de conducere doar pentru a lucra din umbră? Cum se face că mai toţi oligarhii postsovietici sînt evrei? Victor îşi notă această întrebare, hotărînd să o dezlege prin cercetarea arhivelor de stat. Avea acolo o relaţie şi era sigur că i se fa oferi accesul la dosare.

În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, să fi fost posibil ca şi persecuţiile din Imperiul Roman să fie orchestrate de evrei.

Acest gînd nu era cu totul absurd. Imperiul Roman era un imperiu al toleranţei religioase. Aici a fost ridicat Pantheonul, templul tuturor zeilor, deci şi a tuturor religiilor. Singura religie persecutată de romani era creştinismul. Motivul era acela că cinstesc alt Împărat decît Cezarul. Aţi mai auzit undeva această acuzaţie? Sigur, ea a fost adusă lui Hristos atunci cînd Pilat a replicat că nu-l găseşte vinovat de nimic şi că, dacă a greşit ceva împotriva legii iudaice, să-l ia şi să-l judece după legile lor. Atunci evreii au găsit scăparea, ei au zis: „Acesta S-a făcut pe sine Împărat, iar noi nu recunoaştem ca împărat al nostru decît pe Cezarul!”

A te numi pe tine împărat, precum şi a glumi pe seama demnităţii împăratului, în Imperiul Roman era considerat lez-maiestate şi se pedepsea cu moartea. Dacă evreii au avut atîta influenţă, încît au putut impune lui Pilat să ordone o execuţie pe care el nu a dorit-o, găsindu-i pe loc şi acuzaţia potrivit dreptului roman, ce ne poate face să credem că în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor, care se făceau doar sub acuzaţia de lezare a demnităţii cezarului, prin cinstirea lui Hristos ca Împărat, nu erau tot şoptitorii evrei? Oare Hristos era numit de creştini doar împărat? Nu le era mai simplu să-l numească Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu şi să scape de prigoană? Este clar că în cazul persecuţiilor romane împotriva creştinilor a fost vorba de o manipulare care nu urmărea şi nu reprezenta politica, dealtfel foarte tolerantă, în ce priveşte mărturisirea credinţelor de orice fel, a Imperiului Roman. De atunci şi pînă acum, creştinii au fost întotdeauna persecutaţi sub acuzaţia că nu recunosc autoritatea dominaţiei statului.

Nebunia este că în diferite epoci creştinii au fost acuzaţi de lucruri total contradictorii: ba că deţin monopolul asupra învăţămîntului, ba că sînt împotriva iluminării prin ştiinţă; ba că propagă pasivitatea şi laşitatea prin lauda sărăciei, ba că au măcelărit lumea prin războaie duse cu scopul de a se îmbogăţi. Într-un cuvînt, cele mai năstruşnice învinuiri au fost aduse creştinilor doar pentru a-i ciocni cu orînduirea dominantă, cu scopul de a-i distrugi cu armele statului.

Poate cineva să susţină că există în lume astfel de guverne şi astfel de oameni politici care să fie atît de preocupaţi de chestiunile religiei şi în special de cea creştină, încît să-şi facă din lupta împotriva creştinismului o politică de stat, aşa cum s-a întîmplat în cazul Franţei şi a Rusiei? Aţi văzut vreodată vreun politician care să exceleze în cunoaşterea istoriei religiilor sau măcar a religiei pe care zice că o mărturiseşte? Veţi reproşa că nu este asta treaba politicienilor? Ba este, atîta timp cît sondajele arată că majoritatea oamenilor sînt religioşi. Dar oare mai există politicieni care să creadă cu adevărat în Dumnezeu? Poate că da, dar cu siguranţă sînt număraţi. Atunci cine sînt consilierii din umbră care, ca şi în cazul Revoluţiilor din Franţa şi Rusia, orchestrează la nesfîrşit campaniile de suprimare a creştinilor?

La această întrebare urma să caute răspunsul Victor Rotaru. Pentru el orice ipoteza era valoroasă doar din momentul în care putea fi demonstrată prin fapte concrete. Altfel, ea rămînea o simplă înflăcărare a minţii. Se ridică de la masă şi merse în bucătărie. Îşi puse ceainicul. Afară se auzea zgomotul maşinilor şi lumea îşi continua mersul său, cumva inconştient, prin istorie.

sursa: Savatie Bastovoi