Viteza


2 (8)O dimineata la fel de banala ca mai toate celelalte. Nimic nu pare sa mai aiba un farmec  anume. Realitatea a devenit ceva ce trebuie tolerat pana se aprinde ecranul unei tablete, telefon sau plasma, sau toate in acelasi timp. Atunci incepe viata cu adevarat – imaginile  inchiriaza creierul pentru o vreme si se traieste  cu senzatia ca  promisiunea visului  frumos  poate deveni realitate. Trebuie doar sa facem cumva ca nimeni sa nu ne trezeasca.  Totul insa pare a fi atat de departe de sensul originar al vietii, „copia a unei copii a unei copii”, pana nimic nu se mai distinge.  Apoi fiecare isi da cu parerea asupra sensului vietii si rezultatul nu poate fi altul decat un balamuc total. Nimeni nu este multumit si fiecare protesteaza. Judecatori  in propriul proces si regizori  intr-un film in care joaca numai regizori, care la randul lor isi regizeaza propriul film in care joaca numai regizori care….

Pe o strada laturalnica, linistita, casele de paianta alterneaza cu vilele luxoase lucrate pana la detaliu. Ma invaluie puternic sentimentul  paradoxal ca saracia e mai trainica  decat bunastarea si pacea pare sa nu-i lipseasca.  Pe asfaltul partial ud si murdar, un melc care incerca sa traverseze strada ma scoate din amortire. Abia s-a indepartat de bordura, jumatate de metru si ma intreb ce sanse are sa nu fie calcat de o masina.  Intru pe strada principala  unde  traficul intens contrasteaza cu trotuarele pustii. Pe semne ca doar cei cu masina mai au serviciu, sau doar cei cu serviciu mai merg cu masina, sau ne-am americanizat de tot si nu prea mai mergem pe jos.  Dupa cateva secunde pluteste in aer, pana si pe trotuar nervozitate soferilor, mirosind  a motorina arsa. Viteza. Viteza face nervi.  Demult, demult, cand visam noi vise occidentale ne imaginam ca masina te duce repede si lin si asta te face sa nu te grabesti si nici sa fii nervos. A iesit tocmai pe dos. Tehnologia isi impune ritmul ei. Pe viitor, macar din vis este  bine sa scoatem tehnologia.

Pe unde ii gasesti,  romanii isi executa detentia in realitate, merg grabiti la slujbe pe care le urasc, in trolebuze pe care nu le mai suporta, injurand in traficul infernal in care sunt intepeniti. Asteapta cu toti caderea serii, reversul ala preferat al vietii lor, insorit de lumina albastra a ecranelor care le anesteziaza mintea  de nelinistile bune si rele.  Un sfert  de ora mai tarziu ma intorc pe strada laturalnica pe care am vazut melcul si il gasesc strivit.  Nu ma suprinde. Sansele erau impotriva lui. Ma gandesc ca aceleasi sanse de a nu fi strivit  de viteza  societatii postmoderne le are  si omul traditional.